Ascuns in faldurile unei rochii largi,
sta sufletul si-nvata a face pasi...
gingas, insa la suprafata mat,
cam indaratnic de-atata neumblat.
Se simte stramb de cat a stat chircit
rugandu-se sa uite ce-a trait....
Insa acum, in rochia cea noua,
asterne-n ochi doua sclipiri de roua,
imbraca fata cu un zambet larg
si vrea din nou sa fie, un suflet alintat.
Face un pas, se-mpiedica si cade...
cu mainile strangand neputincios tarana,
isi jura c-o s-ajunga pe cer, valsand cu luna.
**
In noaptea prea albastra, privea buimac la luna...
era a sasea noapte-n care-o visa dansand.
La inceput stangace, apoi tot mai gingasa,
purtata de un vant cu rochia ei larga
parea ca uneori pamantul nici nu-l calca.
In fiecare noapte la fel din vis pleca,
grabindu-se s-o prinda cand ea se-mpiedica...
Daca i-ar spune luna, de unde ea danseaza
s-ar duce sa o scape de piedica cea falsa...
si-ar ajuta-o astfel sa treaca peste ea,
sa nu ii mai raneasca tarana, pielea ca de nea.
**
Dar luna tace si-i priveste rece pe-amandoi.
Ea in genunchi jurandu-si c-o sa poata,
el tulburat de piedica ce-o face iar si iar sa cada...
