Liniste

E liniste dar eu inca n-o simt,
amintirile isi inalta spre cer
jalnicele tanguiri, sfasiindu-mi fiinta...

E liniste undeva si mi se pare
ca e posibil sa rasara un soare,
insa eu sunt departe de raze sale.

E liniste ca-ntr-un mormant,
de mult inchis, fara urme de lacrimi,
fara suspine prinse in radacini.

E liniste, ca un cosmar ma apasa,
mai spune-mi iubire odata
ca nu-i asta linistea noastra....

Meriti tu ?

Meriti tu atatea lacrimi si atata dor ?
Mi se scurg prin vene, de luni si luni de zile
facandu-ma sa uit din ce in ce mai des de mine...
Ma seaca de puteri si-mi simt inima grea
si nu-ti pot spune azi, ca e din vina ta.

Meriti tu atatea versuri dureros insirate ?
Mi se amesteca in minte si le vars naiva-n cuvinte,
intristand si toamna de afara cu glasul lor de ceara...
Ma lovesc necrutatoare si buzele-mi sangereaza
cand le citesc sa vad daca rimeaza....

Meriti tu tot ce simt fara rost, pentru tine ?
Mi se  zbate-n ochi adevarul, sa ii deschida...
in zadar ! ochi fara minte si inima fara mila.
Ma imbata cu imagini, promisiuni si iubire...
dar stiu ca de ieri nu le mai pasa, decat de tine.

Toamna...

Cutremuri pamantul cu un potop de ganduri...
peste florile ce-si mai aduc aminte cantul,
peste frunzele ce se aseaza-n randuri
sa-mi ocroteasca, cu grija, sufletul.

Cutreier cuvintele, parca pentru ultima data,
poate-am adormit, poate-am visat din nou
si linistea parca-i venita in goana, deodata....
doar eu nu pot sa o simt si-o aud in ecou.

Pierzi rime, gandite fara vreo noima
si suflet amesteci pe tacute in ele...
eu primesc toamna in brate cu spaima,
de ce nu te bucuri cand vezi ruginii, frunzele ?

Incapatanare, sau prostie ?

Nu am crezut niciodata ca sunt atat de incapatanata. Ma lovesc iar si iar de acelasi zid si inca nu am renuntat la ideea de a trece peste el. Incapatanare, sau prostie ?

Escaladam prima oara in joaca, pasind la intamplare...urcam la nimereala si ajunsa intr-un anumit punct cadeam, lovindu-ma destul de urat. Ajunsa jos, din nou la baza zidului, priveam fascinata provocarea ce mi se deschidea a mia oara in minte. Eram puternica si visam ca pot cu hotarare si incredere in propriile-mi forte, sa trec peste ironiile pe care mi le aruncai in cale.

Escaladez  (sper) pentru ultima oara acest zid al indiferentei, incarcat cu obstacole care imi ranesc sufletul, distrandu-se pe seama lui. Batjocorindu-l si ciuntindu-l pana se plictisesc si il arunca la pamant. Apoi asteapta, sigure ca voi incerca din nou, isi pregatesc arsenalul razand pe sub mustata de incapatanarea mea prosteasca.

Astazi simt ca as putea ajunge mai sus, insa astazi stiu ca ma insel.

Vreau sa am puterea sa raman la pamant, atunci cand o sa ma arunci din nou, de la doi pasi de varf. Sunt curioasa daca atunci ai cobora la mine, lovindu-ti sufletul in aceleasi obstacole care ma faceau sa cad....de fiecare data mai umilita, de fiecare data mai nesigura...

Sa stii ca eu nu te-as arunca din nou pe culmile lui, te-as pastra langa mine....pana ne-am vindeca unul de celalalt.

Uitarea uitarii....

Cand noaptea nu-ti da pace
si visul nu ti se intoarce,
cand ochii nu vor sa se-nchida
ca somnul dulce sa-i cuprinda,
cand luna te apasa-n tampla
vrand doar sa vezi ce se intampla....
facem trei pasi prin casa
si dezgropam povestea noastra.

Scoatem iar frunzele cazute
in zilele acelei toamne aurite,
le scuturam de praful dintre noi
si le-asezam pe alte-nmiresmate foi.

Gasesti o poza cu o nunta
privesc la ea si raman muta.
Ar fi putut sa fie-a mea,
puteam fi eu mireasa ta....

Un pliculet de ceai uitat,
atat de tare-nmiresmat,
ce mi l-ai dat tu intr-o iarna
cand ma plangeam ca-i frig afara,
gasindu-l ma gandesc ce bine
ar fi sa-l beau acum cu tine.
..........................................
Atatea amintiri marunte
ce zac in locuri prea tacute...
le dezgropam in noptile in care
uitarea "uita" sa-ti mai dea tarcoale....

Acel vis...

Mi-am spus de multe ori, ca lumea nu imi apartine...
culorile si al ei vant, n-au fost create pentru mine.
Tot incercam sa ma gasesc, sa merg la pas cu vremea,
dar doar in vis puteam sa vad cum imi zambeste lumea.

Cine nu-si construieste visuri, cand lumea n-o mai simte?
Si cati nu ne lasam purtati spre lumi cu-alte vesminte ?
Cu gandul ratacim, visand nostalgicele zari albastre
si-acea iubire ce nu este, straina inimilor noastre.

Cum sa mai pot privi la cer, la stele si la luna,
cand stiu ca-n vis la orice ora, pot sa le tin in mana ?
Cum sa mai pot privi spre tine, s-astept o mangaiere,
cand tu traiesti in visul meu, iubindu-ma far-a ti-o cere ?